Pisi- „like a diva” -la piscină!

image

           Precum e cunoscută și își respectă statutul de „pițipoancă”, Pisi își face apariția într-un stil mare, crezându-se pe covorul roșu, la Oscar, sau MTV MUSIC AWARDS, nici eu nu-mi dau seama cu exactitate unde se crede… dar EA se crede. MIAU!
           Mult prea superficială, din cap până-n picioare, ea alege să meargă la piscină ca un clovn, la propriu. Nu-i lipsesc genele false dar nu aplicate discret, ci două rânduri, să fie sigură că are protecție împotriva apei. Nu mai are nevoie nici de ochelari de apă (în cazul că ar dori să facă scufundări), nici de pălărie pentru protecția ochilor. Evident că vine accesorizată cu tot ce găsește pe acasă, cu cât mai plină cu atât mai atrăgătoare se vede Pisi: musai să fie toate colorate, paietate, sclipicioase, chicioase, începând de la pietricele prin make-up, floricele, animale și o întreagă savană prin părul ei (adesea coafat ca și cum ar merge la botez sau nici acolo). Nici unghiile cât mai vulgare nu îi lipsesc. Cât mai multe brățări bădărane (nu doar la mâini), inele voluminoase care nu se completează îi acoperă degetele. Ochelarii de firmă sunt nelipsiți, numai că Pisi strâmbă din nas la acele modele care o avantajează, ci din contră. MIAU!
             Un accesoriu important în viața lui Pisi este gentuța vero, Chanel sau alt brand (după preferințe), la care nu renunță orice s-ar întâmpla, oriunde ar merge (plajă, club, cină, cocktail, ieșire, piață, chiar doarme cu ea noaptea, atunci când e singură și nu are vreun Tataie al cărui organ genital mai e numit și „Chanel”). MIAU!
             Evident, ea alege costume de baie cât mai sumare, chiar vulgare, chiar dacă îi scot în evidență gramele de celulită de pe ici-colo. Ca încălțări, va alege mereu cele mai înalte platforme, sandale, care au tocuri chiar mai mari decât „Chanel-ul” lui Tataia. Mai contează faptul că merg chinuite pe ele chiar și 10m, căutând rapid un loc liber, scaun, șezlong unde să-și așeze „virtutea” și „aerismele” de Big-Star? Nu, vă zic eu. Odată așezată, lângă Tataia cu care se afișează fără vreo mustrare sau jenă, mai tot timpul, își începe ritualul, „like a diva” ce se crede. MIAU! Un botic în oglindă, un roz pe buze care activează imediat instinctul și pornirile animalice ale lui Tataia, mai o geană în stânga și-n dreapta pentru a vedea cine e prin preajmă și dacă e cineva care să o bage în seamă,  comandă tot ce e mai fistichiu din meniu (nu că ar fi pe gustul ei ceea ce bea, la ea contează numai numele, culoarea și forma sticlei…sau a frapierei). Dacă are și un trandafir roșu sau ceva artificii, Pisi e terminată. „Toarce” două ore încontinuu. Mi-mi-aaaa-aaa-auuu!  
            Pisi alege să pară cultă la piscină, de aceea mai mereu își ia o carte, două, cu niște titluri sugestive sau de care a auzit ea că sunt în trend. Le scoate frumos din geantă, pe lângă ea, pe ea, sub ea… dar cam atât. Nu citește că doar de ce să-și piardă timpul cu așa ceva! E mândră doar că le are la ea, poate că neschimbate de la începerea verii. Dar dacă are niște reviste sau găsește pe acolo, nu dă înapoi. Probabilitatea ca aceasta să dea o geană mai repede peste reviste decât peste acele cărți e mult mai mare, categoric! Doar e musai să vadă mondenitățiile de prin showbiz (care a înșelat pe care, care s-au mai bătut, certat, etc.), aceste lucruri îi captează atenția lui Pisi. Reviste să fie, mai ales de beauty și „feșăn”, nu că s-ar încadra ea în aceste standarde, dar așa dă bine în rândul pisicistelor. MIAU! Mai stă la soare, dar nu exagerat că începe shooting-ul foto, fie zeci de selfie-uri la silicoane, la genunchi, coapse, unghiile de la picioare, burtă, colăcei, la botul de rață sau alte variante, fie poze „made by Tataia” unde el nu apare că nu-i dă voie Pisi (sau chiar dacă, inițial fac poze și împreună, acelea nu iasă din telefonul ei, eventual după câteva ore le dă,direct, DELETE). Pozele sunt făcute special pentru site-urile de profil, precum le știți și voi. După o repriză în care Pisi s-a simțit Naomi Campbell, care o obosit-o, aceasta își trage sufletul pe aceste site-uri despre care vorbeam mai sus, uploadându-și operele de artă, majoritatea modificate la greu. Cred că până acum v-am dat de înțeles că Pisi e certată cu naturalețea, considerând-o inamicul ei nr.1, nu? Odată urcate pozele, Pisi dezvoltă niște descrieri la acestea care practic te șochează, rămânând blocat citind acele rânduri care, deseori, sunt complet pe lângă subiectul în sine. Tot legat de descriere, pentru a o face mai interesantă, Pisi apelează la niște artificii precum: „feeling loved”, „feeling blessed,”feeling happy”, ș.a.m.d. Doar să vadă fanii, nu? Eu i-aș sugera să scrie „feeling fucked till my pussy It’s bored”,  „feeling in loved with old bowls”, „feeling accompaniate from Tataia nr.4” (acesta fiind modificat pe parcus în funcție de Tataia cu care iasă). Pisi e încordată, se preface ea că se bucură de priviri, de mângâierea soarelui, de bulele roz din pahar, dar nu mulțumită total. Și-a dat seama că o anumită persoană pe care dorea să o întâlnească, nu e la piscină să o observe în acele momente de extaz și „fericire”. Își dă seama că au cam fost în van toate aceste aparențe dar nu-și pierde încrederea, că doar e Pisi. Chiar dacă ziua la piscină s-a terminat, Pisi promite să revină și a doua zi, reluându-și pașii, numai că în compania unui alt Tataie… sperând că o să se întreacă pe sine. MIA-AHHH-AU!

„Nu da vrabia din mână pe cea de pe gard!”

wpid-received_m_mid_1406666017747_f098eb991f736f6b09_0.jpeg

            Dacă, vreodată, vei fi pus în această postură sau cel puțin există o infimă șansă de a recurge la acest „schimb de vrăbii”, ar trebui să iei în considerare următoarele întrebări:
            – Ce gen de „vrabie” ești tu?
            – Ce gen de „vrabie” e cea/cel de lângă tine?
            – Ești mulțumit/ă de legătura existentă dintre voi?
            – Oferi la fel de mult pe cât pretinzi?
            – Aveți planuri, idei, gânduri, subiecte în comun?
            – Vă doriți amândouă un viitor armonios, asemănător sau ceva cu totul diferit?
            –  Dacă ceva „scârțâie” la mijloc, faci tot efortul ca să fie bine, să „repari ce e defect”? Dar vrabia de lângă tine se implică la fel de mult?
            –  Vă da-ți interesul reciproc pentru a vă asigura reciproc spatele? Sau ați ajuns în acel stadiu când nu mai „ciripiți” tot timpul și să vă smulgeți reciproc „penele”?

         Dacă veți ajunge să vă încadrați cu ușurință în ultimele idei punctate de către mine, mai sus, atunci e dovada clară că trebuie tras „semnalul de alarmă.” Dar când cealaltă vrabie nu merită să o abandonezi pentru o alta, din multitudinea de vrăbii ce le găsești, cu ușurință, pe toate gardurile, cum procedezi? Vrăbii care te pot înșela cu ajutorul aparențelor. Vrăbii frumoase în exterior, dar fără suflet. Vrăbii pe care, până la urmă, nu le cunoști deloc sau vei ajunge să le cunoști latura bună, căci așa se întâmplă, mai mereu. Când ai de unde să alegi, ai grijă la ce lași în urma ta. La un punct, îți vei da seama că ai renunțat la „vrabia” ce merita toata atenția și afecțiunea ta pentru o „alta” care nu merită nici să-i pronunți numele. Și cine va regreta, mai apoi? Tot TU!

         Pentru că ai dat prea ușor vrabia din mână pentru cea de pe gard. Ai ales să arunci, în loc să „repari”!

Prizonier între „două lumi”!

image

Cu siguranță, ne aflăm cu toții, la un moment dat, între trecut și prezent. Eu le-am numit, metaforic, două „lumi”. Toți ne-am aflat, ne aflăm sau ne vom afla-n acea postură când trecutul pune stăpânire pe noi, ne ia în captivitate fără voia noastră sau ne bântuie, pur și simplu. Puntea de legătură dintre aceste lumi fiind „amintirile„. Aceste amintiri care le are fiecare om, bune, rele, armonioase sau hidoase. Din ele învățăm, cu ele ne „hrănim”, alături de ele creștem, ne maturizăm, ele ne deschid ochii sau dimpotrivă, ne face să fim orbi, tot în acele momente când ar fi indicat să privim cu ochii larg deschiși.
Amintirile sunt un rău inevitabil (deseori) sau un bine foarte util (uneori)? Eu zic că depinde din ce perspectivă le retrăiești. Sunt porția noastră zilnică de „minerale” și „vitamine” (experiențe apuse și sentimente trăite, cândva, undeva, cu cineva), aportul nostru de „proteine” (legături cu anumite persoane din viața noastră, foarte prezente la un anumit timp, dar care au decis să plece), doza noastră de dor, durere, singurătate, impas emoțional, depresie. Cum am spus, ele sunt foarte prezente în subconștientul, inima tuturor. De bunăvoie sau obligați, cu toții trăim sub tutela lor.
Ceea ce e destul de ironic, ciudat, de-a dreptul jenant și enervant, e faptul că ajung să pună stăpânire pe noi tot în acele momente când poate ne așteptăm mai puțin, în acele momente când credeam că ne-am eliberat de „jugul” lor, răvășindu-ne complet și schimbându-ne cursul vieții, răspunsurile deja „bătute în cuie”, certitudinile avute în acele momente dar și întrebările despre ce va urma. Și da, ele revin în viața noastră pe nepusă masă, au prostul-gust de a se autoinvita, sunt pline de ironie și foarte înșelătoare.
Unele au scopul de a ne reaminti momente plăcute petrecute la un moment dat în compania anumitor persoane care pe parcurs s-au dovedit a fii exact cum nu ne doream noi, anumite experiențe unice despre care atunci, în acea stare de „remember”, probabil spunem că mult mai bine era să nu se fi petrecut niciodată. Cel  puțin, în prezent, avem o cu totul altă mentalitate și un alt mod de gândire asupra anumitor situații ce s-au întâmplat și nu le-am mai repeta. Însă, ele nu trebuie regretate, căci s-au format din acțiuni ce erau predestinate să se întâmple, atunci, la timpul lor, în acea sferă de timp și spațiu.
Eu cred că totul se întâmplă cu un motiv, motiv care poate nu îl aflăm pe moment, sau când ni-l dorim… ci îl lăsăm să se transforme în amintire. De ce spun asta? Poate dacă am știi motivul tuturor lucrurilor care ni se întâmplă exact în momentul înfăptuirii lor, situația din prezent ar fi stat altfel, precum și acele întâmplări nu erau predestinate pieririi și transformării în simple amintiri. Amintirile urâte au rolul de a ne face mai înțelepți. Suntem oameni, greșim cu toții. Numai că eu am o vorbă :”Când cineva îți greșește o dată, e prost! Dacă ajunge să îți greșească și a doua oară, ești prost!” Important e să realizezi că ai greșit și să încerci să remediezi, pe cât posibil, ce nu e în regulă. O putem considera  greșeală și aceasta goană disperată după amintiri. Stăm și ne amintim, din nou și din nou. De multe ori, ajungem să suferim, să izbucnim în lacrimi, să ne debusolăm total, să spunem că nimic nu mai e bine, să fim irascibili dar, cu toate acestea, continuăm… căci am senzația că, deseori, asta ne e felul, unora: ne place să ne facem rău cu propriile noastre mâini sau gânduri, în cazul de față.
Ajungem în acel stadiu când retrăim multe clipe, riscand să rămânem ancorați în trecut pe o lungă perioadă de timp, ceea ce nu e deloc benefic. Riscăm mult prea mult. Dar ce ar mai fi viața fără riscuri? (o vorbă adevărată și mult prea des folosită de mine). Și ajungem să ne complacem în acea plafonare a amintirilor, parca ne formăm o lume a noastră din care nu ne mai poate scoate nimeni. Ca și cum am fi închiși într-un glob de cristal, unde avem propriile reguli, trăim după bunul plac și unde nu ne comandă nimeni, nimic, unde totul e roz și pufos.
Dar NU e așa. E pură fantezie, imaginație, nimic cert, palpabil și realist. Este doar o lume ce pare fericită, o mască, o latură mult prea lucrată, plastică, falsă, întreținută numai cu închipuiri ce se dovedesc a fi parșive, infecte, foarte dăunătoare… dar e putredă! Aceasta e lumea „trăitului din amintiri”: e benefică, generoasă, amabilă dar până la un moment dat când îi cade vălul ce-i înconjoară chipul diabolic și îi arată numai „privirea”, aparent angelică. Iar atunci vei cunoaște cu adevărat iadul, momentele jalnice, dureroase, de chin și tristețe. Nu poti trăi la nesfârșit sub asemenea circumstanțe. Iar atunci îți vei pune la încercare caracterul, gândirea și sufletul. Îți vei instrui psihicul, îți vei antrena sufletul să facă pace cu tot ce înseamnă trecut. Pentru că trecutul asta trebuie să și semnifice: trecut, nu prezent, nici viitor. Va trebui să faci pace cu el, căci altfel nu se poate. Îți va trebui multa forță, înțelepciune, tărie de caracter, siguranță e sine, dibăcie, ambiție, încredere că se va schimba totul în bine…dar și curaj; curaj să pui punct tuturor amintirilor care încă îți dăunează, reamintindu-le.
Să înveți să pui punct atunci când trebuie, să tragi linie între fantezie (căci amintirile vor aparține trecutului, indiferent cât de tare vei ține cu dinții de ele, de câtă disperare vei afișa) și realitate. Să nu treci acea limită admisă de fiecare, limita dintre pura plăcere de a retrăi unele amintiri sublime și dintre infernul emoțional provocat de unele amintiri grotești, care trebuie abandonate-n adâncul sufletului, ascunse în cel mai obscur loc posibil și ținute sub lacăt pentru veșnicie. Altfel riști să rămâi PRIZONIER pentru eternitate!
Cam ăsta e trecutul, special și frumos pe-o parte, dar foarte nociv și periculos pe cealaltă parte. Oricât a-i încerca, nu poți fi prieten cu trecutul. Trebuie să renunți la această prietenie care te trage înapoi, care-ți dăunează și care te va conduce, cu pași mărunți dar rapizi, către pierzanie (pierzania sufletului, a ta ca persoana, a eu-lui tău, a valorilor, principiilor, regulilor tale de funcționare). E exact genul de prietenie ipocrită pe care nu ar trebui s-o guști deloc, dimpotrivă. Totul depinde de tine. Nu te ține nimeni de legat de amintiri, amintirile cu cineva… acel CINEVA. Acel cineva care nu mai merită să-ți reamintesti momentele trăite cu el. Știu că e greu, uneori… și știu că te regăsești și tu, cititorul meu. E dificil privind o fotografie pierdută pe undeva, să reasculți o anumită melodie la radio, la volan, într-un local sau în propriul playlist, acasă, să revezi anumite locații, să vizionezi un anumit film, punându-te în fel de fel de ipostaze, retrăind emoții și sentimente. Am dat doar câteva exemple, ar mai fii zeci. Știu că e dificil și probabil de asta suntem făcuți în așa măsură să trăim din amintiri, considerându-le un drog fără de care poate nu am crede că vom putea trăi. Dar se poate, atâta timp cât vrei cu adevărat să renunți la acest gen de „drog”, numit „amintiri”.
Când vei stopa acest val, atunci și numai atunci vei putea relua cursul normal al vieții tale, te vei putea axa pe ceea ce contează, prezent și viitor. O să-ți reintri în normalitate. Încet vei uita tot ce a fost și vei fi pe drumul cel bun, având încrederea că vei forma cât mai multe amintiri frumoase de acum înainte, alături de alte persoane, care să-și merite locul în ele.
Gândește-te că vei fi cu un pas mai aproape spre împlinire, fericire. Iar cu următoarea ocazie când te vei mai intersecta cu trecutul și ți se va adresa cu „Bună ziua, ce mai faci, nu vrei să ne reluăm prietenia, să retrăim tot ce ne-a legat?”, tu să-i spui, hotărât: „Nu, mulțumesc, nu mai am nevoie, am făcut greșeala să gust din „veninul” tău de câteva ori și numai de pierdut am avut, „îmbolnăvindu-mă”, așa că LA REVEDERE!” Cu siguranță, te va lăsa-n pace și să-ți continui drumul prin viață. Doar atunci vei avea puterea să-ți construiești prezentul și să-ți pavezi pașii către un viitor frumos, fericit, liniștit și împlinit. Depinde numai de tine, să-ți depășești condiția de „prizonier„.

P.S: Știu că am scris iarăși mult dar asta am simțit, am avut un moment de slăbiciune emoțională, de sinceritate și am vrut să mă deschid. Îmi cer scuze, în fața tuturor celor care mă citesc și-mi apreciază postările, că nu am mai postat de o perioadă de timp dar, promit solemn, că nu se va mai întâmpla. Și o să încerc să scriu mai des, așa cum v-am obișnuit la începuturile înființării acest umil blog. Vă pupăcesc de nu vă vedeți. O noapte liniștită! Jolie.

Sunt oameni…

Sunt oameni care-mi plac și, desigur, oameni care-mi plac mai puțin.

Sunt oameni care reușesc să mă perceapă într-un mod mai profund și sunt oameni care nu reușesc să treacă de-o banală barieră a aparențelor.

Sunt oameni care nasc în mine sentimente și trăiri contradictorii și sunt oameni a căror prezență nu mă atinge câtuși de puțin.

Sunt oameni peste a căror ipocrizie nu pot trece, indiferent de ceea ce-mi impun, de scuze sau de faptul că în interior îmi mai zic „lasă de la tine ca să fie bine…” sau „joacă după cum joacă ei”.

Sunt oameni a căror urme încă dor… poate că dor mai mult decât aș fi anticipat.

Sunt oameni pe care nu-i doresc aproape și prefer să-i țin la distanță.

Dar nu sunt oameni pe care să-i urăsc, nici măcar puțin. Să vă spun sincer, mi-e greu să asociez ura cu un anume sentiment trăit de mine. Tot ce știu e că ura nu e nici furie, nici false speranțe, nici dezamăgire, nici repulsie, nici răzvrătire. Nici măcar opusul iubirii nu este. Deloc! Ura se poate enunța ca fiind o dorință de răzbunare, o dorință de-a face rău… intenționat și nesilit de nimeni.

Și, oricât de puțin mi-ar plăcea cineva, oricât m-ar răni cineva, de bunăvoie, m-ar da deoparte, nepăsându-i de tot ce a fost între noi, de relația ce a existat între noi (amiciție sau orice alt gen), oricât rău aș aduna în interior… tot nu e ură, nu e acea dorință de-a răspunde cu aceeași monedă, deși ar merita cu vârf îndesat… dar pur și simplu, nu mă caracterizează, nu pot să procedez astfel. Am încredere că toate se vor întoarce la un moment dat. Are kharma grijă de asta. Roata tot se va întoarce, mai devreme sau mai târziu. Și nu din mâna mea, din mâna lor sau mâna altora.

Și da… sunt oameni… atât de diferiți și, totodată, atât de asemănători…

Alice din Țara-Minunilor la sală. E tare „fit” așa ea, mititica.

Persoanele care frecventează sala se-mpart în 3 categorii principale:
1. ,,Obiectiv precis” – din start, știu sigur ce să lucreze și cât, nu-și pierd timpul cu alte preocupări, gen agățat (și nu cel comun cu „Bună, ce faci? Ești nou/ă? Te ajut? Bla, bla, bla, bla”… Ci unul bazat pe utilizarea aparatelor sau a instrumentelor ajutătoare „Bună, îmi împrumuți te rog discul cutărică?” sau „Mai ai nevoie de aparatul cutare? Mă lași și pe mine puțin, dar poți sta lângă mine să mă stimulezi?”) sau lăudat (arătându-și mușchiuleții și mimând oboseala apărută-n urma antrenamentului greu la care s-au supus… sau NU)!
2. ,,Obiectiv imprecis” – ar vrea, din tot sufletul… dar nu au niciun chef să pună mâna pe nimic. E destul o poză selfie, un check-in, un „tras cu ochiul”, un gât de apă, două ture și gata (promițând că data viitoare se apucă serios de treabă/// numai că la fel se-ntâmplă… și se duce ritmul pe apa-sâmbetei)!
3. ,,Categoria tendințe” – categoria prea plină de ea, prea pisicistă, fițe ieftine, țărănime arogantă nefondată, numai echipament de firmă (nicidecum altceva), machiaj impecabil, zâmbet fals către instructor sau vreun nou-venit/ă, foarte PISI așa… dacă mă-nțelegeți. Merg să dea cu condica-n fața altora care frecventează, dar se țin de treabă… nu cumva să cadă mai prejos. Abonamente plătite pe degeaba. Sau merg de plictiseală, în loc să facă altceva mai util… sau să practice alt sport. Slavă Domnului, avem de unde alege. Nu au un antrenament bine stabilit, dar nici nu au nevoie de ajutor… atât de filfizoni sunt. „Eu le știu pe toate, eu le fac pe toate”. Și uite așa fac vreo 5 minute bicicletă, 20 minute conversații la telefon și încă 5 repetări la aparatul pentru fesieri. Obiectiv îndeplinit!

Hocus-pocus rezultatele vor apărea prin minune. Da, în basme. Totul se va scrie-n Cancan că Alice din Țara-Minunilor și virilul Oz s-au plăcut încă de când s-au văzut prima dată, urmând miile de partide de sex sălbatic prin palat și rezultând un iepure verde cu urechile roz dintre cei doi. În final, Alice acuzându-l pe Vrăjitor că i-a distrus copilăria, profitând de inocența ei. Dar adio virginitate. Și uita așa se va dezvolta o mini-povestioară, demnă de oamenii imbecili… dar care va fi crezută, în cele din urmă. De cine? Tot de ei. Hai vă pupăcesc.

Femeia care-și plimbă „fericirea” prin mall.

Se vede de la depărtare că are bani, după hainele pe care le poartă și după cum privește-n jur: cu o oarecare superioritate bolnavă de tristețe și amărăciune… după condescendența cu care le tratează pe vânzătoarele din magazinele-n care intră, niște amărâte care-n viața lor nu-și vor putea achiziționa parfumurile și hainele pe care se străduiesc să le vândă… persoane simple, educate, modeste, dar care dau dovadă de mult mai bun-simț decât cucoana menționată… și poate mult mai fericite. Conștientă că este-n atenția tuturor are grija ca, de la ruj la dunga ciorapului, totul să cadă perfect. Zâmbește absentă, cum e obișnuită… dar când nu e atentă, uită să se controleze, colțurile buzelor căzându-i ușor… însă, imediat își impune că trebuie să fie fericită și le ridică la loc. Deja-și poartă masca de prea mult timp, pentru a da înapoi. Ce naiba, doar e profesionistă. În cazu-n care se întâlnește cu o persoană cunoscută, se luptă să pară și mai fericită. După ce-și cumpără mulțimea de lucruri inutile, de care nu are nevoie, dar pe care le ia numai să arate câți bani deține și a-și demonstra nivelul de aroganță în fața altora, își duce pungile branduite la mașină, le aruncă pe bancheta din spate ca și cum ar arunca sacul de gunoi la ghenă, se urcă la volan și privește pentru o clipă-n oglinda retrovizoare. Aproape c-ar izbucni-n plâns, lăsându-și fața să respire, renunțând la masca deja uzată, dar purtată la nesfârșit… și-și observă mimica ei reală, probabil se întâmplă rar, sau doar când e singură. Niște lacrimi își fac apariția-n colțul ochiilor săi întunecați, pierduți… dar bine conturați numai cu farduri de firmă, numai că nu o face. Se abține și nu de teamă că-i va curge rimelul. Nu o face pentru că dorește să respecte legământul făcut, și anume: să-și poată permite dreptul de a-și plimba nefericirea prin mall ca și cum ar fi o babysitter grijulie, mândră și fericită de copilul care-i este sub tutelă. Își respectă „jobul” , o caracterizează, îi „place” ceea ce face și se pricepe… chiar nemaipomenit de bine. Se surprinde singură, deseori. Și parcă tot nu o mulțumește, uneori… dorindu-și să dea și mai mult din ea, numai ca să obțină acea perfecțiune, văzută-n ochii altora. Ea e femeia pe care o întâlnești și tu, mereu, prin mall. (și NU NUMAI!!!)

Auto-analiza scurtă de la 2 a.m.

Recunosc, sunt o persoană prea mândră și prea fragilă… tot atunci când ar trebui să fiu exact pe dos. Atunci când sufăr, sufăr de-o sută de ori mai intens decât alții, ceea ce nu știu dacă este bine sau nu. Nu-mi dau seama dacă o pot lua ca un regret sau să accept acest lucru ca parte componentă a persoanei mele.. așa sunt și nu-mi doresc să mă schimb… sau poate că nu pot, deși mi-aș dori. În trecut eram altfel… mă consumam din orice fleac, peste care trebuia să trec pur și simplu cu vederea, să-l iau ca atare, să-l accept cum e și punct. Dar eu nu reușeam nicicum… de aceea, alegeam să sufăr. Orice vorbă deplasată (mai urâtă, spusă la nervi, supărare, etc) mă deranja… orice poveste (chiar și inventată) auzită din partea lui X sau Y, chiar dacă erau niște persoane necunoscute… orice gest, cât de minor, făcut altfel de cum l-aș fi făcut eu, ieșit din standardele mele. Acum, m-am schimbat. Sunt o persoană mai puternică. Am învățat că oamenii nu sunt întotdeauna cum mi-aș dori eu să fie (să joace după regulile mele), am învățat să-i accept, să nu-i mai las să mă atingă atât de ușor cum o făceau înainte. Nu mai bag în seamă nimicurile. Mi-am format un scut anti-invidie și anti-răutate. Vorbele spuse în van, gesturile făcute din obligație sau obișnuință. Am învățat să fac diferența. Maturizarea e un factor decisiv în acest proces. Dar… atunci când cineva, în mod intenționat, dorește să mă mă facă să sufăr, printr-o simplă vorbă sau un act premeditat, chiar reușește. Reușește să treacă de acest scut, prinzându-mă cu garda jos. Și ajunge să mă răstoarne, să-mi pătrundă adânc în suflet și să-mi dea peste cap absolut tot… astfel încât ajung să sufăr cu adevărat, cu greu reușind să trec peste, Poate că era mult mai bine în trecut, când sufeream puțin și des… decât acum, mult și rar. Dar na, așa sunt eu. Numai cine mi-i se aseamănă, înțelege cu adevărat ce vreau să spun. Totuși, când reușesc să trec peste suferință și să mă reîntâlnesc cu momentele de fericire, tind să cred că le simt pe-o mie de ori mai mult decât ceilalți. Îmi place să le gust din plin, să le analizez… pe ambele. Altfel, unde ar mai fi plăcerea? Dacă nu guști din suferință cum ai mai gusta pe deplin fericirea?